"Hai, plânge-mi!", îmi spuneai. Eu luam lacrimile dintr-un colț de gând și le prăvăleam, cu măiestria obișnuinței, până simțeam că nu mai e nimic de spus. Aveai atunci gust de sare și valuri și țipăt de pescăruși - sau era marea nu mai știu - și mă priveai atât de adânc încât îți înțelegeam toate sentințele. Incapabil de ripostă, îmi acceptam - pentru a câta oară? - moartea provizorie.